Condiţia pentu binecuvântarea lui Dumnezeu

Adeseori, atunci când suntem puşi faţă în faţă cu o problemă fie că este vorba despre o chestiune de sănătate, fie că este vorba despre un necaz de viaţă gândurile noastre fug repede către soluţii oferite de către oameni, soluţii aşadar din lume. Este interesant să reflectăm asupra modului în care noi alegem rezolvarea pentru problema noastră.

De regulă, atunci când constatăm că suntem bolnavi, ne gândim că trebuie să facem o vizită la medic. Este cunoscut deasemenea cum, cei trecuţi de o anumită vârstă îşi programează vizite medicale periodice şi/sau sesiuni de analize cu scop preventiv. Toate acestea le urmăm la medicul de familie, sau eventual la vreo clinică "de specialitate".

Este interesant să reflectăm asupra modului în care noi alegem soluţia prin care să veghiem la sănătatea noastră. De regulă sunt căutaţi medicii "de succes", cabinetele medicale sunt categorisite în raport de modul în care ele satisfac pretenţiile oamenilor care trec pe-acolo, sau în raport de dotarea tehnică a clinicii din care fac parte.

Ciudat însă - şi trist totodată că, majoritatea nu ne gândim aproape deloc la faptul că de vreme ce există un Creator a Cărei opera suntem toţi, tot Acela este Cel mai în măsură să ne rezolve deficienţele - fie ele de sănătate, sau de orice alta categorie! De cele mai multe ori, pierdem din vedere că medicul prescrie dar numai Dumnezeu vindecă.

Ades obişnuesc să exemplific această stare de fapte printr-un exemplu simplu. Dacă ne zgâriem sau ne taiem la o mână este ca şi cum am scăpa pe jos o cană şi ea s-ar fisura. De multe ori folosim un plasture cu care acoperim partea corpului care este deteriorata, acea parte care a suferit un mic accident. După un timp, rana noastră se vindecă. Dar fisura unei căni nu se va vindeca dacă o acoperim cu un plasture... şi nici prin alt tratament!

Nu ştiu dacă toţi vor înţelege acest exemplu în contextul dependenţei noastre de Dumnezeu, în sensul acţiunilor permanente pe care Creatorul le exercită asupra oricarei părţi vii a creaţiei Sale. Dece cana noastră nu se vindecă asemenea nouă, chiar dacă îi acoperim spărtura sau fisura cu acelaş plasture pe care l-am folosit noi? Răspunsurile desigur sunt de cele mai felurite (şi totodată "trăznite"!).

Desigur unul dintre răspunsurile foarte "populare" poate fi "pentru că o cană nu este vie!". Într-adevăr, calitatea de fiinţă vie pare că este o explicaţie satisfăcătoare pe care să o folosim aici. Totuşi, dacă mergem mai departe, vom constata că sub această calitate excepţională de "viu" se ascunde un nou lanţ de taine Dumnezeieşti care pot explica în cele din urmă marea taină a vieţii!

Drept este că, Dumnezeu l-a creat pe om (evident după ce a creat tot ceea ce astăzi îl înconjură (GEN cap. 1 şi 2)). Toate au fost aduse la existenţă cu scopul de a crea condiţii omului să vieţuiască pe pământul din care fusese luat. Omul a fost creat de către Dumnezeu din pământ, întocmai precum şi cana pe care o folosim noi a fost asamblată. Dar, spre deosebire de aceasta, omului Dumnezeu "i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu". Olarul după ce a manufacturat cana din lut sau argilă nu a mai continuat în sensul de a o face "un suflet viu" (cred nu pentru ca nu a vrut, ci mai degrabă pentru ca "a da viaţă" nu este în atribuţiunile omului!).

Aşadar aici se poate observa diferenţa majoră dintre cele 2 entităţi. Una, asamblată de om pornind de la materiale apriori create şi puse la îndenâna sa, poate fi utilizată de către cel care o asamblează, dar existenţa noului obiect asamblat de om nu depinde de "manufactorul" sau în sensul că existenţa acestuia nu este de la om.

Pe de altă parte, cealaltă entitate, Omul, este creaţia Creatorului şi într-o anume permanentă legătură cu Acesta, în sensul că omul primeşte permanent de la Dumnezeu "energia" subtilă subt necesară pentru viaţă.

Cu toate că noi putem "modela" o cană din lut, o putem arde in cuptor pentru a-i conferi calităţi mecanice şi chimice deosebite, odată deteriorată nu mai suntem în măsură (din vari motive) să "recuperăm stricăciunile" produse acesteia. Cum explicăm însă "recuperarea" adică vindecarea ţesuturilor compromise ale corpului nostru, care evident se produce dacă ele se deteriorează?

Evident, dacă nu ar exista o acţiune bine dirijată în acest sens, vindecarea nu ar avea loc. Mai mult, chiar dacă vor exista puhoaie de explicaţii aşa zise "ştiinţifice" din partea medicilor sau aşa zişilor "oameni de ştiinţă", tot trebuie să admitem că la "capătul" cel mai îndepărtat al acestor "explicaţii" se află "o Mână" Care "orchestrează" totul.

Aşadar, dincolo de orice explicaţii aşazis ştiinţifice (că ştiinţa este tot o revelaţie a lui Dumnezeu, dar adusă la cunoştinţa noastră de oameni), dincolo de orice "tratamente" sofisticate şi ades foarte costisitoare nu ar trebui să ne gandim mai întâi la relaţia noastră cu Dumnezeu atunci când ne aflăm într-o neputinţă cauzată de boala trupească?

Suntem în anul 2008 şi nu ştiu să se fi publicat un studiu exhaustiv despre cauzele apariţiei cancerului. Se ştie duar ca apare, dar cauzele de cele mai multe ori sunt necunoscute. Presupuneri doar, în cele mai multe dintre cazuri. Evident, faptul că această "boală" nu a fost "eradicată" indică în mod evident că nu îi sunt cunoscute încă adevăratele cauze (ca dacă i s-ar fi cunoscut, ar fi fost eliminate, sau cel puţin evitate). Totuşi nu cred că este parte a corpului omenesc să nu se fi înregistrat apariţia acestei manifestări a deficienţei de gestionare a celulelor. Cu alte cuvinte... cancere de tot felul!

Dar cine se gandeşte că un organism care până nu demult funcţiona perfect (adica în parametrii stabiliţi de către Inginerul suprem) la un moment dat iese din aceşti parametrii? Mai repede ne gândim cum şi unde să extirpăm o tumoră cancerigenă! Dar nu ne gândim deloc dece a apărut şi mai ales care sunt cauzele apariţiei sale la nivelul relaţiei noastre cu Cel care până atunci a veghiat pentru buna funcţionare a tuturor funcţiilor organismului nostru!

În evanghelia după Matei, capitolul 9 în versetul 2 apostolul Levi devenit mai apoi evanghelistul Matei consemnează că la Isus a fost adus un om cu serioase deficienţe motrice: "Şi iată că I-au adus un slăbănog, care zăcea într-un pat" Evident funcţiile corpului sau erau grav alterate.

Este foarte important pentru noi astăzi de remarcat că, în ciuda faptului că în acele vremuri existau medici care practicau medicina (evanghelistul Luca era medic, evanghelistul Ioan era student la medicină - conform izvoarelor istorice...) acest om a fost adus la Isus pentru boala lui. Noi nu ştim dacă a fost dus şi la alţi medici înainte, sau cât a umblat el fără success pe la diversele cabinete medicale din vremea aceea (ca în cazul femeii cu hemoragie din ev lui Luca) dar ştim că acest caz a fost prezentat lui Isus.

Este important pentru noi faptul acesta deoarece din atitudinea celor care l-au adus (bolnavul era transportabil, dar nu se putea mişca singur - aceasta rezultă clar din textul biblic) deducem astăzi că ei aveau convingerea că vindecarea bolnavului este legată de relaţia acestuia cu Dumnezeu: "Isus le-a văzut credinţa, şi a zis slăbănogului: "Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!"" (dealtfel, despre credinţa celor care l-au adus este consemnt chiar de ucenicul şi evanghelistul Matei: "Isus le-a văzut credinţa")

Dar atitudinea unora dintre oamnii acelor vremuri nu diferă de atitudinea unora din zilele noastre: "Şi iată că, unii din cărturari au zis în ei înşişi: "Omul acesta huleşte!"" Desigur, Dumnezeu cunoaşte gândurile oamenilor. Dar pentru ca noi astăzi să avem lumină, a fost rânduit ca prin apostolul şi evanghelistul Matei gândurile lui Dumnezeu să ajungă peste veacuri la noi: "Isus, care le cunoştea gândurile, a zis: "Pentru ce aveţi gânduri rele în inimile voastre?"

Evanghelistul Matei consemnează în evanghelia scrisă de el la capitolul 9 versetul 5: "Căci ce este mai lesne? A zice: "Iertate îţi sunt păcatele", sau a zice: "Scoală-te şi umblă?"" un aspect care vine să lumineze astăzi pe tot omul cuprins de întuneric asupra aspectului primordial al relaţieie omului cu Dumnezeu: iertarea păcatelor este tot una cu vindecarea.

Desigur, prin negaţie acestei ecuaţii ajungem să înţelegem dece păcatul conduce la boală. Evident una este contrara celeilalte, dar ceea ce este util pentru noi este să ştim că înainte de vindecare trebuie în mod necesar să existe iertarea de păcate din partea lui Dumnezeu.

Sfinţia sa părintele Cristian tâcuieşte din sfânta scriptură. Referinţe:

Ev. MATEI CAP 9 vers 2-6

Să înţelegem care sunt consecinţele dezastruoase ale faptului că trăim în păcat, cat şi ale faptului că păcatul nostru este ţinut în seamă de Dumnezeu.

Cuvinte de învăţătură rostite în Moşuni de sfinţia sa preotul Cristian

să le ascultăm:

"Ceea ce tragem noi, de multe ori, sunt păcatele noastre"

27 Julie 2008

Ascultaţi alte predici ale părintelui Cristian rostite în parohia Moşuni