† A N D R E I , Din harul lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Alba-Iuliei,

Sfinţitului cler,
Cuviosului cin monahal şi iubiţilor credincioşi,
binecuvântare de la Hristos Cel înviat,
Care ne trece „de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”

Iubţi credincioşi,

Pe pământ toate curg, toate trec, toate se sfârşesc. „Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună” (Ecleziastul 1,8). Chiar şi cuvântul „Paşti” înseamnă în evreieşte „trecere”. Toate se sfârşesc cu „marea trecere”.
Pentru Părinţii de odinioară, meditarea la moarte constituia un mijloc de îmbunătăţire a vieţii, de despătimire. Isus Sirah dă îndemnul: „În tot ceea ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei mai păcătui niciodată” (Sir. 7,38). Sfântul Antonie cel Mare subliniază că „moartea, de-o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavându-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu” .
Din această atitudine faţă de moarte se năştea un întreg comportament. Locurile de înhumare, monumentele funerare şi ceremoniile de înmormântare erau plasate în centrul preocupărilor cotidiene, pentru că toate acestea îţi aduceau aminte că mâine şi tu vei fi în aceeaşi situaţie.

Într-o lume postmodernă al cărui ţel este ca, aici pe pământ, omul să trăiască răsfăţat, ca şi cum n-ar mai muri niciodată, se fac eforturi mari ca toate evenimentele legate de moarte să se consume cât mai discret şi departe de ochiul omului. Este ceea ce într-un limbaj prozaic se numeşte „politica struţului”. Struţul îşi închipuie că dacă-şi introduce capul în nisip şi nu-l vede pe vânător, nici vânătorul nu-l vede pe el. Omul secularizat crede că dacă a expediat din locurile publice toate cele legate de pomenirea morţii, nu va fi agresat de aceasta. Se înşeală amarnic. Pentru că „este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9,27).

Nu înseamnă că dacă tu nu agreezi un lucru foarte serios, şi-l obligi să se desfăşoare într-un ungher, el nu există. Îmi aduc aminte de o întâmplare cu tâlc care a avut loc în toamna anului 1989. Era sărbătoarea Sfântului Dimitrie, patronul Bucureştilor. După vechea tradiţie, moaştele trebuiau scoase pe dealul Patriarhiei, ca miile de credincioşi să le poată venera. Ceauşescu a fixat tocmai atunci o întrunire la Marea Adunare Naţională şi-l deranja o manifestare religioasă de asemenea proporţii sub ochii elitei comuniste. Din porunca lui, moaştele au fost coborâte, pentru praznic, la biserica Sfântul Nicolae Vlădica. În timpul procesiunii, credincioşii au vociferat. O femeie a spus cu glas tare: „N-o să te mai rabde Sfântul Dimitrie”. Ştim ce a urmat: în decembrie, Nicolae Ceauşescu a fost împuşcat. El care nu dorea să fie văzută în amploarea desfăşurării ei sărbătoarea Sfântului Dimitrie, şi-a închipuit că marginalizând-o, o face mai puţin prezentă. Se înşela. Aşa şi cei ce vor să nu vadă ceremoniile funerare, pentru că le aduc aminte de moarte, se înşeală. Moartea e o realitate, chiar dacă ei nu vor să-şi aducă aminte de ea.
În anii de avânt ai comunismului, cuprinşi de un optimism naiv şi delirant, moartea era marele absent. Acum ea îşi reia locul în preocupările noastre. „Moartea ocupă un loc din ce în ce mai important printre subiectele de mare interes din epoca noastră”. Moartea ne arată cine suntem şi ne determină, dacă suntem realişti, să ne smerim şi să ne gândim la marea trecere.

Iubiţi fraţi şi surori,

„Omul e ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, spune Psalmistul, aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său” (Psalmul 102,15-16). În faţa acestei realităţi o undă de tristeţe îi încearcă aproape pe toţi oamenii, mai puţin pe elitele duhovniceşti, care spun dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig” (Filipeni 1,21).

Este adevărat că, pentru necredincioşi, moartea este cumplită, dar pentru cei credincioşi, cu toată nostalgia dezlipirii de lumea aceasta, amintirea morţii provoacă o tristeţe dulce. Ei pot spune cu acelaşi Sfânt Apostol: „Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta e cu mult mai bine; dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup” (Filipeni 1,23-24).

În calitate de duhovnic, am asistat la plecarea multor credincioşi din lumea aceasta. Mare parte nu o fac cu bucurie. Aforismul lui Lucian Blaga ar acoperi foarte bine această atitudine. Adresându-se lui Dumnezeu, filosoful zice: „Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire. Şi totuşi, Te rog: «Opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea»”.
Sau, o istorioară parvenind din înţelepciunea populară, ne spune că o bătrânică văduvă, înaintată tare în vârstă şi singură, nu mai avea lemne de foc. S-a dus în pădure şi a adunat o sarcină mare de vreascuri. Le-a legat şi se opintea să le ia în spinare şi nu reuşea. Atunci a început să se vaiete: „Moarte, moarte, unde eşti?!” Şi iată că apare moartea cu coasa. Înspăimântată, baba îi spune spontan: „Nu te-am chemat să mă duci, ci te-am chemat să-mi ajuţi să-mi ridic sarcina!”.
În faţa morţii, omul neîntărit în credinţă trece prin chinuri sufleteşti inimaginabile. Şi nu numai sufleteşti, ci şi trupeşti. Pentru că dacă suferinţei care-ţi roade milimetru cu milimetru carnea, nu-i poţi da o interpretare duhovnicească, atunci sufletul trece printr-o angoasă teribilă.

Panait Istrati, cel ce l-a creat pe „Moş Anghel”, pune în personalitatea acestuia toate frământările prin care personal a trecut. Din fericire, Moş Anghel, omul viu mâncat de viermi, cu puţin timp înainte de a muri descoperă veşnicia în „cuget”, având o adevărată revelaţie a conştiinţei, gândindu-şi liber propria existenţă.

Când era un stârv încă viu şi puturos, va realiza de ce l-a încercat Dumnezeu. Viaţa sa a avut multe momente erotice şi destrăbălate, consumate în taină şi „rezonabil”, iar urmările le vedea legate de acel mod de a trăi.

Panait Istrati n-a fost singurul om chinuit de întrebări existenţiale şi îngrozit de finalul morţii chinuitoare. Se spune despre Voltaire, deşi nu toată lumea este de acord, că a avut o agonie dominată de spaima judecăţii lui Dumnezeu. Se ştie că el a fost în război cu Biserica şi a promovat idei anticlericale. Spre final, la insistenţele Doamnei Denis, a semnat formal o revenire în sânul Bisericii, dar a refuzat să se spovedească şi să se împărtăşească. Finalul i-a fost chinuitor şi lipsit de mângâierea ce o dă perspectiva eternităţii. Zbaterea furioasă împotriva inevitabilului s-a transformat în acceptare stoică. „Când Voltaire a înţeles că nu mai are scăpare, a fost cuprins de o furie nebună, amplificată de dureri”.

Ateul furibund Nietzsche, care afirma cu neruşinare că „preotul ştie şi el, ca indiferent care altul, că nu mai există Dumnezeu, nici păcat, nici Mântuitor… că ideile de „cealaltă lume”, de „judecata de apoi”, de „nemurire a sufletului”, şi chiar de „suflet”, sunt instrumente de tortură a sistemelor de cruzimi de care s-au servit preoţii pentru a deveni stăpâni, pentru a rămâne stăpâni…” a avut o soartă tragică care te umple de compătimire.
Emil Cioran, care a debutat cu volumul „Pe culmile disperării” , o viaţă întreagă a vorbit despre moarte şi a fost în război cu Sfântul Apostol Pavel şi cu doctrina Bisericii. A vorbit însă fără să aibă lumina neînserată a nemuririi. Totuşi, te-ai aştepta ca, datorită grandorii spiritului său şi culturii pe care o poseda, să-şi câştige „dreptul la o moarte doar a lui, la o moarte fără pereche.”
Moartea lui însă a fost lipsită de orice grandoare, ba de-a dreptul penibilă. A fost atins de alzheimer. Gabriel Liiceanu spunea că „la Cioran boala finală pare să facă parte din destinul său… Ea este punctul înspre care eroul avansează implacabil, în pofida tuturor aparenţelor şi a faptului că se crede propriul său stăpân, aducând la lumina zilei concluzia care rezultă din dialogul lui cu zeul prin intermediul oracolului. Pe scurt, ea poartă în sine toată încărcătura deznodământului tragic: are în ea cruzime, ironie şi acel amestec de firesc cu neaşteptat care dă marca inconfundabilă a pedepsei divine.”

Şi unele scrieri pietiste, din motive pedagogice, prezintă faţa hâdă a morţii. Citez din una: „Adu-ţi aminte că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce. Va veni o zi când vei muri şi vei ajunge într-un mormânt unde vei putrezi şi vei fi acoperit de viermi… Închipuie-ţi că vezi o persoană care şi-a dat sufletul de curând. Priveşte la acest cadavru, care zace încă în pat; capul e plecat spre piept, părul sburlit şi încă ud de sudorile morţii, ochii băgaţi în cap, faţa suptă şi cenuşie, buzele şi limba vinete, trupul rece şi greu”.
Cei ce cred nu sunt disperaţi şi nu sunt lipsiţi de orice nădejde. Eram preot tânăr şi o credincioasă m-a chemat la căpătâiul soţului ei, bolnav de cancer, care se chinuia amarnic. Bolnavul nu era ortodox, ci era reformat. Îi era, pe lângă suferinţa trupească, mare suferinţa sufletească. În viaţa lui fusese activist de partid în întreprinderile din oraş. Făcuse propagandă atee şi anticreştină. Dorea să-şi uşureze sufletul şi pentru a se spovedi, a primit sfântul mir, devenind ortodox. A făcut o spovedanie de referinţă. S-a uşurat şi s-a împărtăşit. Privea moartea cu seninătate şi cu mult realism şi a abordat amănunte legate de înmormântare. M-a invitat şi să oficiez slujba funebră.

Dreptmăritori creştini,

„Dumnezeu n-a făcut moartea şi nici nu se bucură de pieirea celor vii” (Înţelepciunea lui Solomon 1,13), ne spune Solomon. Dumnezeu a făcut viaţa. Dumnezeu L-a creat pe om tânăr, sănătos, frumos şi nemuritor. Şi totuşi, omul cel tânăr, sănătos, frumos şi nemuritor ajunge bătrân, bolnav, urât şi muritor.

Cum ne putem explica această catastrofă? Cine a pus-o la cale? Cine a făcut moartea? În faţa mormântului lui Lazăr „a lăcrimat Iisus” (Ioan 11,35). De ce a plâns Iisus? El ştia că peste un moment îl va învia pe Lazăr şi, totuşi a plâns.
Imnografii pun, adeseori, acest plâns pe seama firii Sale omeneşti. Dar Domnul era Dumnezeu şi Om, iar toate lucrările Lui erau teandrice, adică dumnezeieşti şi omeneşti. „El plânge pentru că vede triumful morţii şi al stricăciunii asupra creaţiei ieşite din mâinile Sale. «Deja miroase greu» - spuneau iudeii, pentru a-L opri pe Hristos să se apropie de trup. Este un avertisment teribil, care se potriveşte întregului univers, întregii vieţi. Dumnezeu este Viaţa şi dătător de viaţă. El l-a chemat pe om la această binecuvântată realitate care este viaţa, şi iată că el miroase greu”.

Dumnezeu S-a întâlnit la mormântul lui Lazăr cu moartea, potrivnica vieţii. Se află faţă în faţă cu duşmanul Său, care face această lucrare malefică. Sfântul Pavel ne spune că „printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5,12).

Lucrurile se limpezesc. Păcatul aduce suferinţa, moartea şi descompunerea, iar păcatul a fost sugerat de diavolul. Acelaşi Apostol subliniază: „plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6,23). Prin Domnul Hristos moartea îşi schimbă faţa, devine numai somn, în aşteptarea învierii de apoi. El îi spune Martei, acolo lângă mormântul lui Lazăr: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac” (Ioan 11,25-26).

În slujba Învierii cântăm cu bucurie: „Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu, ne-a trecut pe noi”. Iată o altfel de trecere, una triumfătoare.
Cu duh profetic, Iov, încă înainte de Hristos, spunea cu convingere: „Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica din pulbere această piele a mea ce se destramă” (Iov 19,25).

Dacă noi n-o mai spunem cu atâta convingere, este din pricina slabei noastre credinţe. Şi atunci să ne adresăm Domnului Hristos dimpreună cu apostolii, zicându-i „Sporeşte-ne credinţa” (Luca 17,5).

Pentru cei cu o credinţă puternică, moartea nu mai este o sperietoare ci, dimpotrivă: „Pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig” ( Filipeni 1.21) – spunea Sfântul Apostol Pavel. Sfântul Ştefan, când era împroşcat cu pietre, se ruga şi zicea: „Doamne, Iisuse, primeşte duhul meu!”. Şi îngenunchind, a strigat cu glas mare: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” Şi zicând aceasta, a murit (Fapte 7, 59-60).

Sfântul Ignatie Teoforul, din călătoria înspre martiraj, le scria tuturor Bisericilor: „Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu şi sunt măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos. Mai degrabă linguşiţi fiarele, ca ele să-mi fie mormânt şi să nu lase nimic din trupul meu; ca neadormind, să fiu povara cuiva. Atunci voi fi cu adevărat ucenic al lui Iisus Hristos, când nici trupul meu nu-l va vedea lumea” .

Când prigoanele Imperiului Roman au încetat, „martiri” în alb au fost călugării. Ei nu s-au uitat la trup „căci este trecător”, ci au purtat grijă de suflet, „lucrul cel nemuritor”. Întâlnirea cu Hristos o aşteptau cu nerăbdare şi cu seninătate. Sfântul Antonie cel Mare, simţind, la 105 ani, că i se apropie plecarea, i-a vizitat întâi pe ucenicii „din muntele de afară”. Le-a spus că-i vizitează pentru ultima dată, iar ei toţi au început să plângă şi să-l îmbrăţişeze pe bătrân. „El, parcă plecând dintr-o cetate străină în cetatea sa, le vorbea cu bucurie. Şi le-a poruncit să nu se descurajeze în osteneli, nici să nu slăbească întru nevoinţă, ci să trăiască ca unii ce mor în fiecare zi.” Apoi a revenit la „muntele cel dinlăuntru”, le-a poruncit ucenicilor să-l îngroape într-un loc necunoscut. „Spunând aceasta şi aceia sărutându-l pe el, întinzând picioarele, privi vesel ca la nişte prieteni la cei ce veniseră la el. Căci stând întins, faţa îi era plină de bucurie. Şi aşa şi-a dat duhul şi s-a alăturat la părinţi.”

Sfântul Pahomie, trăitor al vieţii de obşte, îşi va sfârşi viaţa înconjurat de ucenici. „Cu trei zile înainte de a se săvârşi, îi cheamă pe toţi părinţii şi pe toţi egumenii şi le zice: «Iată, vedeţi, Domnul mă cercetează. Alegeţi între voi pe unul în stare să vă cârmuiască întru Domnul…». Dar cum fraţii ziceau plângând: «De când Domnul ne-a dat în mâinile tale, nu ştim pe nimeni afară de tine». Pahomie le răspunde: «Credeţi-mă, eu socot aşa, dacă Petronius trăieşte, el va fi în stare să aibă grijă de voi»”. Ca şi Sfântul Antonie, le va porunci şi Sfântul Pahomie, ca locul îngropării să fie tainic.

Părinţii amintiţi aveau o credinţă tare, întemeiată pe faptul real al învierii lui Hristos şi pe convingerea că şi noi, precum El, vom învia. Atitudinea în faţa morţii este diferită de la om la om, şi de la situaţie la situaţie. Întâlnim frică, dar şi speranţă; angoasă, dar şi linişte; întuneric, dar şi lumină.
Ei erau de o duhovnicie realistă şi priveau moartea cu destindere. Credeau în viaţa de dincolo şi în faptul că relaţiile sufleteşti vor continua. Citim în Pateric că „s-a îmbolnăvit odată avva Iosif şi a trimis la avva Theodor zicând: «Vino, ca să te mai văd mai înainte de a ieşi din trup». Şi era pe la jumătatea săptămânii şi nu s-a dus, ci a trimis, zicând: «De vei rămâne până sâmbătă, voi, veni, iar de te vei duce, ne vom vedea pe lumea cealaltă».”

Filosoful Ţuţea, creştin convins, spune – pe bună dreptate – că numai moartea creştină şi morţii creştini sunt frumoşi. „Morţii antici nu sunt deloc frumoşi. Numai morţii creştini sunt… Creştinii sunt cei care au introdus masca frumoasă a mortului.” Este clar că „de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Hristos, îi va aduce împreună cu el” ( I Tesaloniceni 4,14).

La Paşti „prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice; şi săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, Cel unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri, şi preaslăvit”. Dorindu-vă sărbători pline de pace, vă salut după tradiţie: „Hristos a înviat!”.

† A N D R E I ,

Arhiepiscop al Alba Iuliei