Cu siguranţă fiecare dintre noi cel puţin odată am cugetat la legătura sau raportul care există între Dumnezeu şi cei care se găsesc la cârma ţării. Există o vorbă populară care spune "Dumnezeu nu face politică". Într-adevăr, absenţa subiectelor politice din adunările bisericii lui Dumnezeu ar veni să confirme această "teză". Dar care să fie totuşi realitatea în privinţa raportului dintre Dumnezeu şi politică?

"POLÍTICĂ, politici" conform DEX online este: "s. f. I. 1. ştiinţa şi arta de a guverna un stat; formă de organizare şi conducere a comunităţilor umane, prin care se menţine ordinea internă şi se garantează securitatea externă a comunităţilor respective. ; Expr. A face politică = a lua parte în mod activ la discutarea şi rezolvarea treburilor statului. ; Suprastructură a sistemului social, incluzând conştiinţa politică, relaţiile politice, instituţiile şi organizaţiile politice. 2. Tactica, strategia, metodele şi mijloacele folosite de organele puterii în vederea realizării obiectivelor fixate; ideologia care reflectă această activitate. 3. Fig. Dibăcie, abilitate în atingerea unui scop. - Din lat. politicus, ngr. politikós, fr. politique"

Dacă privim la ceea ce se prezintă cu ajutorul mediilor de informare sau la ceea ce desfăşoară în cercurile politice, n-am putea găsi pentru politică altă "asemănare" mai potrivită decât ştiinţă şi artă, desigur în deplină conformitate cu definiţia lingviştilor.

Rreţinem însă ca unanim acceptat faptul că prin politică se realizează un set de deziderate la nivelul conducerii unei comunităţi omeneşti. Astfel prin politică este realizată: a) asigurarea ordinii interne şi a securităţii externe; b) îndeplinirea obiectivelor fixate la nivelul comunităţii printr-o tactică strategică, folosind metode şi mijloace ale organelor puterii.

În cadrul interogatoriului desfăşurat de către guvernatorul Pilat asupra lui Isus, când a fost întrebat despre motivul pentru care fusese adus de către iudei în vederea condamnării Sale, El a răspuns: "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta ; Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile Iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici" (IOAN/18:36). Mai departe ştim bine ce a urmat: condamnarea şi execuţia lui Isus prin răstignire pe cruce. Să ne reamintim deasemenea că la executarea sentinţei, unii îşi băteau joc de El, în timp ce alţii neputând suporta priveliştea plecau de la faţa locului bâtându-se însă în piept. (LUCA/23:48).

Cincizeci de zile mai târziu, în cuvântarea sa către cei ce aveau să primească Duhul Sfânt, Petru, cel mai vârstnic dintre cei 12 apostoli, a afirmat către toată adunarea: "Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi; pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit, şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea" (FA/2:22-24).

Două elemente importante pot fi identificate în această descriere foarte limpede dar şi cuprinzătoare totodată. Primul, este planul lui Dumnezeu cunoscut sub denumirea de planul de mântuire al omenirii, iar celălalt, indică planul pus la cale de către satana şi adus la îndeplinire în acele zile prin agenţii săi, anume cei care L-au judecat şi cei care au executat sentinţa în dreptul Mântuitorului. Privind aşadar evenimentele relatate după cum ele s-au împletit, sau după cum ar spune unii - au avut loc, nu putem nega existenţa în atotştiinţa lui Dumnezeu a ceea ce noi uzual denumim politică.

Dacă astăzi, la 2000 (de) ani de la acele evenimente vedem condamnarea şi execuţia lui Isus ca pe o decizie politică a conducătorilor iudei ai timpului, în vederea unei corecte reprezentari a tabloului la nivel cosmic, este necesar să admitem şi din partea lui Dumnezeu un mod similar de acţiune, deoarece evenimentele s-au împletit mai mult decât s-au succedat. Cu alte cuvinte, dacă privim răstignirea Mântuitorului de către iudei ca pe un act politic iniţiat şi desfăşurat în favoarea celui care l-a planificat, Învierea Sa de către Dumnezeu, ca parte a planului de mântuire nu constitue şi aceasta tot un act cu caracter politic parte al planului de mântuire?

Desigur, moartea şi Învierea sunt noţiuni şi acţiuni având caracter antagonic una celeilalte. Tranziţia omului din starea de viaţă la moarte este exclusiv consecinţa păcatului, adică a despărţirii de veşnicia trăită în comuniune cu Dumnezeu. Cu toate că aparent această tranziţie se poate datora multor factori sau entităţi exterioare omului, ea în momentul producerii este totdeauna cunoscută şi aprobată sau îngăduită de către Dumnezeu. Dumnezeu este Singurul Suveran şi totodată proprietar al vieţii.

Total eronat este atunci când unele persoane îşi arogă dreptul asupra vieţii altor persoane ori a propriei vieţi. Nici un om nu poate dispune de viaţa nimănui, incluzând totodată propria-şi viaţă. După cum a fost arătat deja, singurul proprietar al vieţii este Dumnezeu Creatorul Universal, Care dispune de toată Creaţia, incluzând ceea ce uzual denumim viaţă.

Tot în cadrul interogatoriului desfăşurat în timpul "judecării" lui Isus, guvernatorul provinciei a fost surprins de felul în care Isus alege să răspundă chestionarului său şi afirmă că dispune de viaţa celui aflat în stare de judecată, având putere pentru a-L răstigni ori pentru a-L achita. Isus însă oferă răspunsul corect în această situaţie: "N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea, cine Mă dă în mâinile tale, are un mai mare păcat" (IOAN/19:11).

Aşadar, chiar dacă decizia în privinţa vieţii unui deţinut este exprimată de către un judecător în sala de judecată, hotărârea în ceea ce priveşte viaţa lui este totdeauna în conformitate cu voia Celui Care a acordat-o, anume Dumnezeu Creatorul, Care este totdeauna instanţa supremă în întreg universul. Acest principiu nu este decât o particularizare a principiului universal conform căruia toate sunt supuse voinţei Celui Care le-a creat, adică lui Dumnezeu. "Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri, şi când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea Dreptului Judecător" (JAC/2:24, citâmd IS/53) .

Pentru cazul luat în discuţie, este acceptat pe scară largă faptul că moartea lui Isus a fost urmarea acţiunii şi hotărârii politice a conducătorilor religioşi din Jerusalem, dar după cum am arătat, aceasta a fost conform planului lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc. Pe de altă parte, învierea lui Isus este dovada încontestabilă a morţii Sale. Ca urmare, prin învierea Sa moartea ca şi principiu cosmic a fost contrazisă şi împreună cu aceasta, a fost corazis tot ceea ce ţinea de actul "voinţei politice" care a contribuit la acel rezultat de moment: moartea lui Isus adusă la îndeplinire de către oameni.

Obişnuim să spunem că Isus fusese răstignit de către conducătorii religioşi din vremea Sa ca urmare a aplicării politicii practicate de către aceştia în cadrul sinedriului. El a murit aşadar după răstignire, fiind depus într-un mormânt, conform rânduielii. Dar Dumnezeu a înviat apoi pe Fiul Său, contrazicând prin această aceasta starea în care Isus Fiul lui Dumnezeu fusese adus de către oameni. Aparent, moarea lui Isus este urmarea răstignirii pusă la cale de către iudei şi adusă la îndeplinire de către romani. Dar dacă aşa ar fi stat lucrurile, atunci moartea lui Isus n-ar mai fi avut nici un sens în planul de mântuire, iar Invierea Sa nici n-ar mai fi existat. Acesta este evident, de vreme ce dintre toţi executaţii pe care romanii i-au răstignit pe cruce, nimeni n-a înviat afară de Isus Care se mai zice şi Hristosul. Moartea, cât şi Învierea lui Isus au fost aşadar evenimente planificate de Dumnezeu ca parte a planului Său de mântuire pentru oameni. Aceasta rezultă cu limpezime din afirmaţiile de la Cincizecime ale lui Petru. Singurul Care are putere asupra morţii este desigur numai Dumnezeu, proprietarul vieţii. Iar dacă Dumnezeu a fost Acela Care L-a înviat pe Isus, să credem că a făcut-o numai pentru a contracara "un accident" ce a avut loc ca urmare a unui plan omenesc nefericit? Evident, nu! Nu, deoarece Fiul lui Dumnezeu nu putea fi ţinut de legăturile morţii, după cum Petru a afirmat la Cincizecime.

Confuzia ar trebui să fie limpede acum. Dacă pentru oricine crede că Isus Cel înviat din morţi învierea este indubitabil asociată cu viaţa, iar acesta este parte a planului lui Dumnezeu, mai puţin evident pare a fi că şi moartea lui Isus este parte a aceluiaş plan dumnezeiesc. Este mai uşor să acceptăm că autorul planului de răstignire al lui Isus este satana, deoarece ştim care este principalul duşman al lui Dumnezeu, apărut în scena cosmică odată cu căderea lui Lucifer.

Într-adevăr satana a fost autorul moral al răstignirii lui Isus. Bătrânul Simeon, aflat în templu pe când Isus a fost adus la vârsta de 8 zile în vederea împlinirii ritualului tăierii împrejur, a prorocit: "Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel, şi să fie un semn, care va stârni împotrivire. Chiar sufletul tău (adresându-se Mariei) va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi".

În necunoştinţă faţă de planul de mântuire al lui Dumnezeu, intenţia lui satana era de a-L elimina pentru totdeauna pe fostul rival al sau, Fiul lui Dumnezeu. Planul său era adus la îndeplinire de către agenţii săi pe pământ, locul în care Dumnezeu stabilise ca marele conflict cosmic să se desfăşoare, după căderea lui Lucifer. Ceea ce scapă însă multora este că planul lui satana fusese cuprins în planul de mântuire al lui Dumnezeu pentru omenire, deoarece conform acestuia din urmă, Messia Cel promis trebuia să moară mai întâi cu scopul de a invalida sau a nimici moartea adica lucrarea satanică. Conform legii lui Dumnezeu enunţată de apostolul Pavel: "plata păcatului este moartea" şi "nu este iertare fără vărsare de sânge". Cunoştinţele de atunci ale lui satana nu acopereau însă aceste aspecte.

Aşadar, Dumnezeu în atotştiinţa Sa, a folosit planurile satanice de nimicire a Fiului Său ca parte a planului de mântuire pentru omenire. Acest aspect este mai puţin evident şi acceptat, deoarece mai puţin cunoscut este faptul că "plata păcatului este moartea" şi încă şi mai puţin cunoscut este adevărul că "Isus a murit pentru cei păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu" (1TIM/1:15). Desigur, cunoaşterea precară a acestor aspecte se datorează nimănui altuia decât satanei, care, fiind de atunci principalul duşman al lui Dumnezeu este totodată principalul duşman şi al planului de mântuire pentru om.

Evident, satana nu a fost în cunoştinţă de "întorsătura" pe care evenimentele aveau să o ia în privinţa Învierii lui Isus. Altminteri planurile lui ar mai fi fost de natură să conducă la un rezultat definitiv cu privire la existenţa lui Celui întrupat? După cum însă ştim, planurile lui satana au fost nimicite prin Învierea lui Isus.

Acum suntem în măsură să "vizualizăm" întreg taboul care ne relevă că planul de eliminare al Fiului lui Dumnezeu a fost cuprins în cadrul unui plan mai cuprinzător, numit "planul de mântuire al omenirii". Planul prin care Isus avea să moară fusese stabilit de Însuşi Dumnezeu, "Care va purta de grijă", deoarece în vederea mântuirii era necesară jertfa Fiului lui Dumnezeu, căci "fără vărsare de sânge...nu este izbăvire" din păcat.

Dar dacă răstignirea lui Isus fusese pusă la cale de către satana şi adusă la îndeplinire de către agenţii săi ca un aşa zis "act politic" n-am putea vedea planul lui Dumnezeu care înclude acest "act politic" altminteri decât un alt act politic mai cuprinzător, numit evident "mântuirea omenirii". A raporta răstignirea lui Isus în cadrul planului de mântuire al omenirii este ca şi cum am privi neputinţa de a controla situaţia creată în avionul care transporta o grupă de nebuni de la un sediu la altul al aceluiaş ospiciu.

Pentru că erau situate la mare distanţă iar transportul bolnavilor mintali presupunea riscuri datorită timpului îndelungat al călătoriei, se luase hotărârea să fie folosit un avion uşor. Totodată, cu scopul de a da o ocupaţie nebunilor pe durata zborului, la plecare, fiecăruia dintre ei i s-a oferit o minge cu care să-şi facă de lucru. A fost desemnat şi un îngrijitor care avea să vegheze asupra ordinii pe tot parcursul călătoriei. Totuşi cam pe la jumătatea drumului, nebunii s-au apucat să joace fotbal cu mingiile primite. A privi planul lui satana raportat la planul lui Dumnezeu este ca si cum am privi mişcarea fiecărui "jucăror de footbal" aflat în avionul care îi transporta între cele două sedii. Cu toate că ei descriau o mişcare necontrolată în interiorul avionului, această mişcare, raportat la cele două sedii, nu era decât o traiectorie fermă şi bine stabilită de la un sediu la celălalt, conform hotărârii de transfer al bolnavilor. Totuşi datorită agitaţiei "pasagerilor", comandantul aeronavei a chemat pe îngrijitor cerându-i să facă ceva pentru a rezolva problema. Îngrijitorul, a încercat cât a încercat, dar fără success. Văzându-se depăşit de evenimente, îngrijitorul a deschis atunci uşa avionului şi a strigat: "Băieţi! mai ieşiţi şi prin curte să vă jucaţi cu mingea!", fiind convins că asta este mijlocul prin care va scapa de toţi. Mare însă i-a fost mirarea când, întorcându-se de la usă, a constatat că unul dintre ei rămăsese liniştit la locul său. "tu dece n-ai ieşit cu ceilalţ la joacă?i" a întrebat îngrijitorul nedumerit? "mie mi s-a spart mingea" - i-a răspuns impasibil pasagerul!

Aceasta figurează raportul existent între planurile lui Dumnezeu şi planurile omului. Atâta timp cât coincid, cele două planuri merg împreună, dar dacă nu coincid, planurile omului ori vor fi ignorate ori de-a dreptul nimicite. Totuşi, în ceea ce priveşte planul lui Dumnezeu, acesta merge la îndeplinire totdeauna, deoarece "Căci nici un cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere" (LUCA/1:37).

Cu siguranţă, aceste aspecte relevă cu limpezime faptul că Dumnezeu este primul politician al universului, în timp ce restul sunt numai o serie de scenarii locale de care Dumnezeu ţine seama, le foloseşte sau le invalidează în vederea îndeplinirii scopului ales, anume planul de mântuire pentru omenire.

Cu toţii suntem de acord atunci când vorbim despre naşterea lui Isus ca fiind eveniment stabilit şi adus la îndeplinire de către Dumnezeu la vremea stabilită. Obişnuim să spunem: "Dumnezeu s-a întrupat coborând la oameni pentru ca oamenii să poată urca la Dumnezeu". Tot astfel, atunci când ne referim la Învierea lui Isus, declarăm că Dumnezeu L-a înviat - ceea ce este cu totul adevărat. Mai puţin vorbim însă despre moartea lui Isus şi despre "necesitatea" acesteia în planul de mântuire, ca element planificat de către Dumnezeu. Evident n-am putea vorbi nici despre Întrupare dar nici despre Înviere fără să vorbim despre moartea lui Isus. Sună ciudat, ca moartea să fie elementul central, nu!? Nu prea ne simţim confortabil vorbind despre moarte. Un sfânt părinte al bisericii ortodoxe a afirmat într-o discuţie televizată: "Isus pentru asta s-a născut -- ca să moară! pentru nimic altceva, decât pentru ca să moară!". Acesta nu pare a fi un mesaj electoral, dar este foarte important şi util pentru fiecare dintre noi, cei care aspirăm la Ţara de Sus. Dacă asociem moartea cu ceva indezirabil este foarte uşor să fim confortabili cu ideea că "duşmanii" lui Isus, cei ce au plănuit "eliminarea" Sa, au înfăptuit o faptă rea şi abominabil totodată. Mai greu este însă de acceptat că moartea lui Isus fusese plănuită şi stabilită în sânul Sfintei Treimi cu mult timp înaintea Intrupării Mântuitorului. Dacă aceasta este realitatea, atunci în ce termeni trebuie privită "politica" celor care L-au condamnat şi răstignit pe Isus?

Poate pentru unii este surprizător să afle sau greu ori de-a dreptul imposibil de acceptat faptul că hotărârea privitoare la moartea lui Isus coborâse chiar de la Dumnezeu Care este Sfânta Treime. "căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis" (IOAN/6:38) "Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi; aceasta este porunca, pe care am primit-o de la Tatăl Meu" (IOAN/10:17-18)

Aşadar, moartea lui Isus fusese plănuită în sânul Sfintei Treimi dar aceasta nu trebuie nicidecum confundată cu actul prin care Isus fusese condamnat la moarte pe pământ. Cu toate că fusese răstignit, Isus a murit ca urmare a ispăşirii păcatului întregii omeniri, deoarece plata păcatului este moartea (ROM/6:23). "El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi" (IS/53:4-5). Amin, Hallelujah!

Numai aparent decizia politică a conducătorilor religioşi care condamnaseră pe Isus, urmată de execuţia prin răstignire a condus la moartea Fiului lui Dumnezeu. În realitate, Dumnezeu era Acela care planificase să aplice legea în dreptul Fiului Său pentru ca aceasta să nu fie aplicată în drepul fiecăruia dintre cei care păcătuiseră, începând cu Iş şi Işa (Adam şi Eva). De aceea Isus, Fiul lui Dumnezeu este jertfa de ispăşire a întregii omeniri. "Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi" (IOAN/2:1-2).

Moartea lui Isus fusese planificată întru totul de către Dumnezeu iar aceasta este foarte limpede arătat chiar prin declaraţiile repetate a lui Messiah şi ale apostolului Ioan: "Isus, ca Cel care ştia ca I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl, şi fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt" (IOAN/13:1) cuvinte rostite la Cina Cea De Taină. În gradina Gheţimani, în urma rugăciunii, "Isus a ridicat ochii spre cer, şi a zis: "Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine" (IOAN/17:1). Alt element care confirmă pe deplin faptul că moartea lui Isus fusese un eveniment stabilit de Dumnezeu sunt şi alte precizări (inspirate) ale sfântului apostol şi evanghelist Ioan: "Ei căutau deci să-L prindă; şi nimeni n-a pus mâna pe El, căci încă nu-I sosise ceasul" (IOAN/7:30), sau "Isus a spus aceste cuvinte, pe când învăţa pe norod în Templu, în locul unde era vistieria; şi nimeni n-a pus mâna pe El, pentru că încă nu-I sosise ceasul" (IOAN/8:20).

Asistăm aşadar la realizarea unui plan pus la cale de către Dumnezeu şi adus la îndeplinire prin mijloace heterogene: a) Isus se întrupează din Fecioară în chip supranatural prin lucrare dumnezeiască; b) este condamnat la moarte prin uneltirile satanei; c) este apoi înviat tot prin puterea lui supranaturală a lui Dumnezeu.

Dacă am înţeles că politica lui Dumnezeu constă în planul de mântuire al omenirii, mai departe este lesne de acceptat că politica practicată de oameni pe pământ este "înglobată" în cea a lui Dumnezeu, în vederea îndeplinirii obiectivului enunţat. De aceea, de multe ori în ciuda oricăror evidenţe, evenimentele finale contrazic aşteptările noastre, fiind de cele mai multe ori considerate de către noi ca fenomene inexplicabile.

Totuşi, Dumnezeu admite, permite sau tolerează majoritatea "acţiunilor greşite" întreprinse pe pământ de către oameni, asigurându-se totodată de condiţiile prin care planul Său este adus finalmente la îndeplinire.

La naşterea lui Isus, Irod simţindu-şi ameninţată stăpânirea, a recurs la cruzimea unui genocid în privinţa copiilor de parte bărbătească cu vărstă până în 2 ani care trăiau în tot cuprinsul unei provincii din acea vreme numită Bethleem. Pentru ca planul de mântuire să nu fie afectat sau periclitat, Dumnezeu a ales soluţia ca Fiul Său să fugă în Egipt decât să fie înpiedicat un satrap de a săvârşi acest groznic genocid. Dumnezeu a tolerat asasinarea unor copii, durerea incomensurabilă a părinţilor acestora şi fuga lui Isus în Egipt în locul eliminării sau împiedicării lui Irod de a comite genocid. O logică foarte ciudată pentru oameni, nu!?? Tot la fel a procedat şi cu "cei care L-au străpuns". Nu este nicidecum vreo greşală sau eroare însă în rânduielile lui Dumnezeu. Explicaţia este oferită în ultima carte a bibliei, Apocalipsa lui Ioan, cap. 1 vers. 7.

Revenind la scena "judecării" lui Isus de către guvernatorul Pilat, este necesar să remarcâm un aspect foarte important referitor la afirmaţia celui care aparent dispunea de viaţa deţinutului. "Pilat I-a zis: "Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te răstignesc, şi am putere să-Ţi dau drumul!?"". Apoi urmează răspunsul din partea lui Dumnezeu: "N-ai avea nici o putere asupra Mea", i-a răspuns Isus, "dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus" (IOAN/19:10-11).

Să remarcăm cele două moduri de abordare a acestei situaţii. Pilat consideră decizia asupra deţinutului ca pe o hotărâre în nume propriu în timp ce Isus, Care vorbeşte în Numele Tatălui, ne descoperă adevărul cu privire la natura deciziei pe care guvernatorul avea să o adopte: "N-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus".

Numai aparent, deciziile politice din istoria omenirii se datorează decidenţilor politici ai timpului în care aceştia şi-au desfăşurat activitatea. În realitate însă, aşa după cum am arătat, evenimentele sunt conduse de către Însuşi Dumnezeu, în ciuda aparentei evidenţe conform căreia oamenii ar fi cele care decid, afirmând probabil despre Dumnezeu: "fiindcă este dumnezeu; se gândeşte la ceva, sau are treabă, sau este în călătorie, sau poate că doarme..." şi a lăsat pământul la îndemâna celor care şi-au făcut loc la guvernare.

A socoti că Dumnezeu nu este prezent, sau că nu ia parte şi nici nu conduce istoria de fiecare clipă a oricărei părticele a universului, incluzând aici desigur şi planeta Pământ, este ca şi cum am afirma că nu este Dumnezeu, sau că este "dumnezeu", aşa cum o spunea Ilie către "proorocii" lui Baal aflaţi în faţa altarului reconstruit de el din ruină. Dumnezeu este Creatorul, Care se recomandă pe Sine lui Moise: "Eu sunt Cel ce ce sunt" (EXD/3:14). Prin aceasta este descoperită atât natura Sa veşnică cât şi natura Sa universală şi atotcuprinzătoare. Dacă veşnicia este mai uşor de înţeles pentru noi, mai dificil arm putea înţelege cum Dumnezeu constă în planuri şi acţiuni desfăşurate în şi în afara timpului. Entităţi create şi necreate.

Nu numai că Dumnezeu face politica universului, dar El însuşi este şi constitue o politică! singura viabilă.

Revelarea lui Dumnezeu către oameni nu poate exista în afara reperelor pământeşti pe care omul le are prin constituire. De aceea, acest proces de revelare se face pornind de la repere compatibile cu existenţa sa pe pământ. Acesta este principalul motiv pentru care biblia acordă spaţii foarte largi istoriei omenirii, mai cu seamă istoriei poporului lui Dumnezeu.

Cu o foarte bună aproximaţie putem considera biblia ca pe o istorie a omului cu şi fără Dumnezeu. Este deasemenea unanim acceptată ideea că biblia este "cuvântul lui Dumnezeu", dar totuşi această sintagmă pune reale probleme de înţelegere celor cărora li se adresează. Nu puţini sunt cei care sunt lipsiţi de o înţelegere reală a acestui cuvânt al lui Dumnezeu. În acelaş timp însă, nici puţini nu sunt cei care încearcă sa-L explice oamenilor ca şi cum ei s-ar afla în posesia cunoştinţei adevărului. Pentru a se revela oamului, Dumnezeu a ales puterea exemplului. Însuşi Isus, a vorbit în pilde celor cărora li se adresa în vremea celor trei ani şi jumătate petrecuţi printre noi. Aceste pilde ne vorbesc astăzi şi nouă despre Dumnezeu, dar numai sub asistenţa Duhului lui Dumnezeu, denumit Duhul Sfânt. În absenţa Acestuia (parte a Sfintei Treimi), biblia nu reprezintă nimic mai mult decât tot ceea ce ştiam şi înainte să ne apucăm să o citim. Dealtfel, greutatea ori imposibilitatea înţelegerii mesajului scripturistic se datorează în mare măsură absenţei Duhului Sfânt, Care are rolul de a ne conduce în înţelegere (IOAN/14:15-18) conform cu modul pe care Dumnezeu îl are în vedere.

O importantă parte a revelaţiei transmisă prin puterea exemplului, Dumnezeu a realizat-o prin prezentarea istoriei poporului Său în vremea Vechiului Testament. Într-un sens unanim acceptat, deşi ne-exprimat întru totul prin aceste cuvinte, putem afirma că urmărind istoria poporului evreu avem de-a face cu politica promovată în acea vreme în cadrul poporului ales. Pentru exemplificare, pun la dispoziţia celor interesaţi o serie de seminarii care prezintă valoroase observaţii cu privire la evenimentelor consemnate în prima carte a Regilor. Prin aceasta urmărim să înţelegem locul, rolul şi mai cu seamă sensul politicii practicate la nivelul unui stat. Parcurgând setul de seminarii, recomand cercetătorului biblic să fie avizat în privinţa raportului existent între comportamentul moral al naţiunii luate în studiu şi starea ei în diferite stadii istorice. Vom parcurge în cartea studiată perioade de inflorire dar şi declin spiritual şi moral. Studentul interesat trebuie să poată răspunde la sfârşitul lecţiunilor unei provocări importante. Dacă fiecare conducător care s-a perindat la cârma statului a condus poporul către o anume "stare" în privinţa situaţiei sociale şi morale, ce reprezintă succesiunea "stărilor" prin care acest popor a trecut de-a lungul istoriei şi Cine este beneficiarul final al istoriei acestui popor.

Istoric, asistăm la o alternare a stărilor de înflorire şi declin moral, social şi militar, aceasta nu mumai în cadrul poporului ales, ci în cadrul oricărei stăpâniri existente pe pământ. Totuşi studiul nostru are în vedere numai poporul ales, deoarece studiem biblia. Privind aceste alternanţe, putem asocia toate perioadele de înflorire cu un set de conducători, în timp ce prioadele de declin pot fi asociate altui set de conducători. Mergând însă mai departe, să observăm cum alternarea stărilor este asociată cu politica promovată de respectivul set de conducători. Aşadar, starea de înflorire sau declin este numai urmarea practicării unei anume politici, persoana sau persoanele preindate în fruntea poporului fiind numai agentul sau agenţii prin care politica respectivă fusese promovată.

Având în vedere alternanţa stărilor de înflorire cu cele de declin în cadrul societăţii, este limpede că starea societăţii nu face obiectul moştenirii politice a unui conducător către următorul. Altminteri, odată atinsă o stare, aceasta s-ar fi perpetuat în mod stabil de la o generaţie la alta. Ori, odată cu schimbarea conducătorilor, asistăm cel mai ades şi la schimbarea stării morale, sociale şi militare a statului şi poporului ca urmare a unei noi politici promovate de noua conducere. Aceasta nu poate fi altceva decât dovada clară că în ciuda eforturilor unor conducători de a transmite ca moştenire conducerea statului unor anume succesori, puterea ajunge totuşi în mâna altora, ca urmare a aşa-numitelor "jocuri politice". Desigur aceasta constitue una dintre explicaţiile cu privire alternarea principiilor de guvernare.

Privind acum poporul ca pe un element compact în raport cu parcursul istoriei, constatâm că el este în mod alternat şi continuu supus celor două direcţii de declin respectiv înflorire, stabilite prin politica promovată la nivel de stat. Cum am stabilit că nu există o relaţie coerentă de moştenire în cadrul succesiunii la nivelul conducerii statului, nu putem vorbi ca urmare nici de o moştenire în ceea ce priveşte apartenenţa poporului. Cu alte cuvinte, din punct de vedere politic, poporul este al nimănui atâta timp cât el este condus ba într-o direcţie, ba în direcţia opusă.

Constatăm aşadar existenţa a două entităţi complet separate, aflate într-o strictă relaţie de subordonare una celeilalte. Poporul şi conducerea statului, poporul fiind subordonat conducerii statului indiferent de natura acesteia.

Deoarece prin natura sa poporul este entitatea totdeauna subordonată statului, acesta devine totdeauna "moştenire" pentru cei care ajung la conducere, indiferent de voinţa celor care "predau ştafeta". Astfel, privind de-a lungul istoriei, poporul este mai degrabă moştenirea unei voinţe politice decât moştenirea unei voinţe umane, exprimate de la actualul leader la presupusul succesor. Altfel spus, poporul, fiind condus totdeauna de către cei aflaţi în fruntea statului nu va ajunge moştenirea celor cărora li se pregătise succesiunea, ci acelora care ajung efectiv la guvernare. Dealtfel, moştenirea la nivelul conducerii statului se referă în mod explicit la "succesiunea la tron" sau "la guvernare", nu la popor, care reprezintă în fapt moştenirea, deoarece în absenţa acestuia, guvernarea devine lipsită de obiect.

Aşadar, problema alternării celor două direcţii în care un popor îşi exercită activitatea sub conducerea unui stat este stabilită mai puţin de către oameni cât este mai degrab stabilită de politică, cu menţiunea că politica este doar implementată, sau adusă la îndeplinire prin oameni. Cu alte cuvinte, oamenii nu sunt decât un set de agenţi meniţi să aducă la îndeplinire o voinţă poliică, care nu-şi are originea în aceeia care se află de fapt în poziţia de conducere. Dacă eventual ar fi întrebaţi despre politica promovată, ar răspunde desigur că aceasta constitue "politica" promovată de ei înşişi, majoritatea fiind în totală necunoştinţă de răspunsul dat de Isus lui Pilat: "N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus" (IOAN/19:11). Dacă ar fi întrebaţi despre existenţa lui satana, unii desigur ar răspunde că satana nici nu există, fiind doar un personaj de basm, în timp ce restul cu toate că ar înclina să creadă în existenţa unui astfel de personaj fantastic şi real totodată, ar fi siguri că nu au nimic de-a face cu el. Ce-i drept, cea mai mare realizare a satanei este că a reuşit să convingă lumea despre inexistenţa sa, sau dacă nu, că ar fi numai un personaj colateral şi inofensiv, sau cel puţin care nu are de-a face nicidecum cu persoana celui în cauză, care astfel dorme liniştit şi fără nici o grijă în această privinţă, ignorând avertismentele biblice 1PET/5:8.

Dacă reuşim să privim pe coridoarele istoriei nu de la nivelul "politicielilor zilei" ci din perspectiva lui Dumnezeu, vom înţelege că voinţa politică care conduce un popor nu are nicidecum originea în persoanele aflate la conducerea statului, care nu sunt altceva decât nişte agenţi politici, meniţi numai de a transmite o anume voinţă politică.

Am ales pentru exemplificare evenimentele desfăşurate în cadrul statului evreu, consemnate în prima carte a Regilor. Atunci când agenţii politici aflaţi la conducerea statului promovau voinţa politică a Adevăratului politician Care este Dumnezeu, poporul s-a bucurat de perioade de înflorire spirituală, ce a avut drept consecinţă un proces de înflorire socială pe toate planurile. Perioadele la care este făcută această referire sunt cele corespunzătoare domniilor lui David, parţial Solomon şi alţii care au realizat o conducere theocratică a statului.

Perioadele de domnie a regilor Ahaz, Manase ori Saul sunt caracterizate prin promovarea idolatriei şi cunoaştem bine urmările. Diferenţa este dată numai de natura politicii adoptate la nivelul conducerii. Dacă în timpul domniilor lui David şi Solomon conducerea promova o voinţă politică compatibilă cu a lui Dumnezeu, domniile conducătorilor Ahaz şi Manase s-au caracterizat prin promovarea idolatriei, ceea ce a condus la finalul dezastruos cunoscut sub denumirea de "robia asiriană şi babiloniană"

Pentru a înţelege raportul dintre cele două voinţe politice trebuie să înţelegem mai întâi ce este idolatria.

Cea mai simplă şi directă definiţie a idolatriei este schimbarea închinării de la Dumnezeu la altceva. Dacă închinarea nu mai este direcţionată către Dumnezeu, Care este sursa vieţii, cine va furniza în acestă situaţie ceea ce Dumnezeu punea la dispoziţia noastră prin închinarea către El? Evident, o entitate inlocuitoare al lui Dumnezeu. Un surogat, care cel mai ades se autoprezintă ca fiind d u m n e z e u. Biblia ne răspunde simplu în această privinţă: satana. Satana este entitatea care a dorit să ia locul lui Dumnezeu, dorind închinare din partea fiinţelor create de către Creator. Aşadar, satana este cel care a creat idolatria în vederea atingerii scopului propus, adica deturnarea închinării adevărate, practicate de către fiinţele create de Dumnezeu. De aceea, regii idolatrii, prin practicile promovate, au realizat o deturnare a închinării de la Dumnezeu la satana, aceasta fiind în realitate explicaţia pentru declinul moral al poporului, cu urmări în declinul social, politic şi militar. Idolatria a fost cauza principală a robiei asiriene şi babiloniene a poporului evreu.

Cu speranţa că cele prezentate aici vor contribui pentru a deschide mintea şi ochii cititorilor către lumina adevărului, vă invit să parcurgeţi cu multă atenţie seminariile explicative ale primei cărţi a Regilor, în lectura fratelui pastor Sorin Covaci, care a tradus şi a adaptat . materialul original al Dr. John Vernon McGee.

Eu ... cu cine votez !?